BLOG

Suspinul uitat - Parte din Jurnal

M-am regasit si apoi pierdut in sfantul absolut, dar am calatorit cu el in singuratatea mea domnitoare, uneori absurda, care ma absorbea in fiecare secunda.
Trecutul fiind impacat si mangaiat, prezentul fiindu-mi minune si speranta, iar viitorul inca neclar.
Am lucrat la mine, cu mine, am rupt fiecare bucata nevindecata, am slefuit-o si am pus-o la loc. N-am vindecat nimic cu adevarat.

Nu cred ca e posibil sa ma vindec si sa pretind ca sunt omul iertat, omul bun, pentru ca nu sunt.
N-am vindecat. Am slefuit, am asezat si am privit, am potrivit.
N-am vindecat, pentru ca stiu ca ma pot intoarce oricand fara vreo remuscare sau ezitare si m-as imbaia in intelepciunea ranii.

Dar.
Vocea nu mai tremura la fel de repede, iar ochii mi se impaienjenesc mai greu.
Ma intreb daca de aici incepe aceasta schimbare.
In acelasi timp…sunt constienta ca n-as putea sa accelerez ce am inceput, simt cum se zbate si vrea mereu sa preia din nou controlul fizicului meu, iar eu sa cedez in neputinta.

Nu mai cedez la fel.
Imi pastrez puritatea in tot, vreau sa impartasesc emotie, sa daruiesc tuturor cate putin, din ce pot. Ma face sa ma iubesc sentimentul ca pot sa daruiesc. As vrea sa imbratisez mai des, as vrea sa nu uit sa ma cuprind.
Am vrut sa cunosc, am vrut sa fiu, am vrut sa ma scufund, dar n-am mai vrut sa ma inec si ma pierd.
Am vrut sa fiu aici.

Sunt.
Mintea nu mai stia, sufletul imi era la fel de confuz si ingreunat, dar i-am carat greutatea luminata. Nu i-am obligat vindecare, i-am dat timp.
Melancolia mea eterna s-a stins usor, era ca o flacara pe care o tineam cu tot pretul aprinsa in palmele mele. Ii respectam si ii veneram caldura. Caldura pe care mi-o transmitea in tot corpul si ma facea sa ma infasor si sa nu mai ies, sa ma ascund si poate sa patrund, poate sa ma sugrum cu ea.

In ce sa patrund?
Intr-un neant, pentru ca totul era instinctiv, era cu mine, eram intr-o impacare.
Am patruns usor ghidata, pentru ca a fost un proces complex de aflare a nestiutului meu.
Mi s-a parut ca daca uit de melancolie...uit de mine. Era creatia mea, asta eram eu, doar trebuia sa zac in ea, sa ma cuprinda, sa ma dezmierde.

Am mai scris despre asta in ultimul articol de pe blog, tot acest proces. N-am mai putut fii umbra, n-am mai putut fii in ceata.
Am vrut sa simt emotiile diferit. E greu de transat si sa spun exact ce am vrut sa ii dau vietii. Greu de manifestat, mai ales pentru un iubitor melancolic uitat.

Rutina m-a acaparat, dar din rutina am putut lua frumosul, usor m-am imbratisat, tot daca suferinta dansa si voia sa intru in ritmul ei.
N-am mai ascultat ritmul, n-am mai putut.

Am obosit.
N-am mai scris, poate pentru ca n-am mai suferit.
De ce scriu acum? E o angoasa a vietii.
Problema este alta, angoasa de acum n-am mai exteriorizat-o cum o faceam inainte. Tragicul etern?
Nu.
N-am putut nici sa plang. N-am putut sa sufar, oricat imi doream.
Cine sunt?
Voiam sa fiu orbita de asta.
N-am avut putere.
N-am mai simtit la fel.

Melancolia ma speria, nu voiam sa ma impace si sa ii simt caldura in corp. Am vrut sa fiu rece.
N-am pretins ca nu mai exista, dar n-am mai vrut sa-mi fie porunca.

Am incetat.
Cu asta a incetat o parte din mine creata din copilaria uitata, nu pot sa spun ca ma recunosc acum, nu ma mai privesc la fel, dar sensibilitatea mea nu o pot pierde niciodata.
N-a fost melancolie, a fost o greutate pe care am carat-o perioada asta, dar corpul meu n-a mai procesat nimic, doar a vrut sa scape de ea, sa ma scape de impovararea ei.

Aceasta trecere, din nou, fizic a dat niste semne. Simt schimbarea in corp si in suflet, nu vreau sa ma intorc in zadarnic. E mișelesc.
Simt ca am mult sa povestesc aici, dar poate nu mai e nimic relevant, pentru ca ce am simtit am uitat, m-am facut sa uit si sa pierd.

M-am indepartat de fiinta mea?
Acum poate vreau sa transform greutatea, de asta sa mi se umple sufletul.
Oricat, as atinge metafore si cuvinte mari duse catre coplesire notorie pe tema asta, mi-e tare greu.
Mi-e dor, mai sufar, apreciez si merg.
Doar trebuie sa ascult, oricat de mult visul frumos de singuratate rece s-a apropiat de mine… a trebuit decat sa pasesc, tot daca n-am mai privit, tot daca imi este frica de piedici, de mine.

Am stat in linistea mea plina de zgomot, de stres accelerat presarat in picaturi, uitand sa mai clipesc, crezand ca nu mai este o zi.
N-am avut rabdare nici sa ma mai ascult, nici sa procesez ce simt cu adevarat. Inca nu-mi dau timpul asta, poate mi-e teama. Poate ce-a tinut de mine am facut, poate nu mai pot, poate am obosit.

Am suspinat.
Mi-e greu sa mai respir uneori.
Daca suferinta timpurie ma facea sa ma preling de pamant, sa ma ghemuiesc in coltul meu, sa nu merit mai mult.
Suferinta de acum o vad schimbatoare.
E un suspin, dar doar atat.
Sunt intr-o gradina de unde culeg niste roade, unde culeg sperante oricat de rece imi este. Mi-e frig, dar vreau sa admir.


Tu mai stii cine esti?
Tu ai vindecat?