AI Website Software
Am atatea emotii incat nu le pot descrie, nu stiu ce se intampla. Stiu ca nu detin mult, stiu ca detin o emotie prea mare. Nu stiu ce s-a intamplat in ultima perioada, sunt intr-un soc prea mare sa pot descrie fiecare lucru care mi s-a intamplat si schimbarii… aceasta schimbare la care am fost expusa sau pe care am ales-o.
Am inceput sa accentuez tot cred ca de pe la 17 ani, sau cel putin de pe atunci am inceput sa scriu in detaliu ce simt si cum ma simt, dar mereu am fost asa. Mereu intr-un spirit melancolic.
Sunt recunoscatoare si chiar trebuie sa fiu ca mi-am dat aceasta libertate de a ma exprima, sau sunt recunoscatoare pentru tot ce am simtit atunci de am putut sa scriu. Sentimentele de incertidune si momentele haosate din emotie m-au indrumat catre asta.
Eram insetata sa ma cunosc cat mai mult, intr-un detaliu nemarginit. Iar singuratatea pe care o simteam pe atunci, cred ca a adus un plus de intelepciune pentru aceasta cautare.
Imi era teama de apropiere, inca imi este.
Am fost sacul care era umplut din toate partile din memoriile fiecaruia, iar eu doar le acumulam, niciodata nu le-am eliberat si nici acum. N-as putea.. sau oare nu vreau?
Mi-am amintit de un text pe care l-am scris pe la varsta aceea, intrand la cateva cursuri cu tenta ezoterica, una dintre temele cursului a fost
- Mitul creatiei personale -
Iar ceea ce am scris suna cam asa:
Inceputul nu exista si nici sfarsitul.
Exista o energie, nu si gaseste linistea, nu gaseste armonia, simte prea multa liniste.
E doar ea, nimic altceva... Incerca sa se extinda..totusi, lipsita de prea multa putere.
E slabita. Cauta ceva de care sa se lege, ceva sa o faca sa se simta mai in siguranta, dar si puternica, independenta.
E doar ea cautand un absolut, o obsesie.
Ajunge intr-un stadiu de delir din aceasta cauza..nu se regasea complet.
Acest lucru se transforma intr-o expansiune, pare magic, dar e normal.
Energia fiind in cautarea unui necunoscut, fiind in aceasta neinformare, in aceasta disperare si simtindu-se de multe ori inferioara.. are momentul cand poate sa genereze o lumina.
Dorinta si manifestarea de care a dat dovada a facut sa vada absolutul, sa vada universul...Ea a devenit Universul, propria realitate. Haosul pe care il detinea, obsesia, iubirea si dorinta s-au manifestat prin asta. Energia a devenit universul in sine, a creat totul si nimic. S-a simtit singura si fara siguranta, dar detinea totul. Lumina, intuneric, abundenta, fericirea, tristete, teama ..putea sa simta fiecare emotie la un nivel foarte ridicat, fiecare miracol...
Era inconjurata acum de tot ce isi dorea cu adevarat...Ea era totul.
Energia a culminat prin asta...crearea adancului Univers, unde se afla absolutul.
Haosul armonios.
Recitind asta acum, am cateva lacrimi pe care incerc sa le opresc. Sunt mandra de ce am scris, sunt fericita ca am avut puterea de a scrie asta la varsta aceea. Imi reamintesc doar cat de mult simteam, ce puteam sa ating… iar ce resimt acum in corp este destul de greu de descris, e o stare de anxietate. Parca e un dor de a fi atat de conectata cu mine. Sunt complet recunoscatoare ca am putut sa am acele trairi, ca am avut realizari si constientizari profunde. Sunt recunoscatoare ca incerc sa vindec acest univers al meu. Cum am invatat la cursul la care sunt in prezent “ universul este mental “. Am creat tot sau poate nimic. Este greu sa ma imbratisez, parca este ceva gresit sau ceva din inconstient absoarbe sentimentul de iertare spunandu-mi ca nu merit.
Vocea tot tremura, gandul se tot pierde, mintea tot pleaca, corpul tot tremura, iar eu tot zac. Oricat incerc sa-mi ofer iubire apare respingerea.
Am in minte doar
- Ce e cu tine copila?
M-au dat peste cap cuvintele astea, pentru ca nu stiu ce e cu mine.
Asa sunt construita mi s-a spus.
Construita sa simt prea mult? Construita sa ma dezechilibrez la fiecare pas?
Construita sa invat sa devin “puternica”? Inseamna putere ce am?
Pentru ca nu pare, tremuratul vocii la pericol, lacrimile in ochi pentru ca uiti sa te exprimi.
Mi-e teama ca e ceva de care nu pot scapa niciodata. Dar as vrea sa scap de asta?
Niciodata. adica asa cred. De fapt, o parte din mine vrea, vrea sa nu mai simta atat de mult, vrea liniste, doreste drumul lin.
O sa dobandesc acest drum sau pur si simplu o sa aleg sa merg in aceasta directie?
Imi place prea mult varianta asta, sunt atat de obisnuita cu ea, deja e atat de confortabil, incat am inceput sa urasc. Ma urasc oare?
Imi doresc.. ce-mi doresc?
Chiar nu mai stiu in momentul asta, pentru ca stiu ca pot cadea in orice moment in starea melancolica care ma atrage atat de tare. Ma straduiesc sa nu, ma straduiesc sa fac progrese cu sinele meu, cu sufletul meu, sa-l protezej.
Dar cum? am intrebat
Ascult sfaturile, dar stiu ca nu le percep cum trebuie, dar pot sa le pretuiesc. Multumesc.
Pentru ca astept prea multe raspunsuri si daca vin le ascult doar pe cele care ma bulverseaza si ma induc in negura nestiuta nici de mine complet, pentru ca din nou ajung sa ma imbat cu necunoscutul meu si intrebandu-ma intristandu-ma crezand ca ma ajuta, crezand ca ma descopar. Acum ce fac? Sa incerc sa plec sau doar sa astept? Sa astept sa fiu dusa din nou in momentele care ma atrag cel mai tare, fiind in simpla necunostinta de sine, crezand ca ma imputernicesc daruind tot, tot ce e al meu.
Am sapat, am apasat pe “butoanele” imaginare.
Dar ce simt? Ma gandesc la ce simt, dar nu mai simt. Pentru ca e greu. Mai bine gandesti.
Daca simti prea mult, poate doare mai mult decat te astepti. Si acum astepti.
Mai bine ma imbat din nou prin dragoste si uit, e asa frumos sa uiti. Sa uiti cum nu ti mai simti mainile si te doare tot. Daca te doare “sufletul” daca exista aceasta posibilitate poate nepatrunsa, dar ai putut sa o patrunzi.
Timpul vindeca? Dar trupul poate vreodata?
Privind in asteptare, iar vorbe nu mai sunt ci doar ganduri, dar si ele se opresc. Dar sa mai privesc inapoi? Sa iubesc inapoi? Iubesc.
Daruiesc.
Ma gandesc la tot ce am scris in trecut pe acest blog, acest jurnal infinit. Dorinta mea vesnica sa ma schimb, sa ma dezvolt, certandu-ma ca nu schimb stilul in care scriu, ca totul e la fel, ca sunt in “aceeasi situatie” - intrebandu-ma vesnic “De ce?”
Evadarea parca nu exista, pentru ca mi-am creat acest labirint al inconstientului. Cateodata acest ascuns mi se pare minunat. Imi ofera transformare traita pe care o ignor, iar aceasta prefata ma adanceste atat de tare, nu pot controla cum vreau, iar simturile dispar la fel ca intuitia. Ceea ce imi ramane este sa incerc sa ofer ce pot tuturor. Dar cand o sa-mi ofer si eu?
Iubire.
Corpul doar tace, parca pierde, nu mai raspunde, iar frica cea mai mare este Singuratatea .
Singuratate pe care o simti din obisnuinta de a fi, de a individualiza tot de ce este profund, de a te creste langa celalat, de a omite tot.
Eu ma transpun usor cand ceva ma absoarbe, in locul in care doar voiam sa simt mai mult, simtind ca respir asa. Ma sperie nevoia mea destul de disperata de a simti mai mult. Saparea in trecut. Amintindu-mi detalii din povestile altora, fiind "sacul emotional". ( ce bine suna daca era sacrul emotional )
Mi s-a spus ca am creat acest sac in care am pus povestile tuturor si inca le car cu mine asumandu-mi ca sunt si problemele mele, tristetea mea, nefericirea mea. Dar nefericirea este a mea? Mi-am asumat-o eu? Da. Asa se pare.
Vorbind de trecut.. este absurd cat pot cara. Ma intreb daca fac asta din teama de a nu pierde, de a nu uita sa plutesc pe o angoasa creata de mine.
Cred ca este inutil intr-un final.
AI Website Software