Drag & Drop Website Builder*Articolul nu este terminat, nu aici rezum totul. Cred ca in timp o sa mai adaug cateva ganduri, idei… tin sa postez asta acum, pentru ca reprezinta ceva din prezentul meu.
Pot modifica oricand. Completez cand viitorul imi va arata*
Sa dezvolt "teoria" pe care o am.
Cate scenarii negative ne facem, si cate pozitive? -inainte sa luam o decizie-
Personal, si chiar imi pare rau ca-mi fac asta, pun mereu pe cei din jur in fata. Nu pe mine.
In momentul cand trebuie sa luam o hotarare, sa facem o propunere (depinde in ce consta regretul pe care l-ai putea avea) eu zic ca intuim cum o sa fie daca raspunsul o sa fie unul negativ sau ceva neplacut tie. Nu e asa ca parca te-ai obisnuit cu ideea deja? Esti constient de situatie.
In cazul in care raspunsul o sa fie unul pozitiv, fix cum voiai.
Asta iti poate aduce cumva niste responsabilitati in plus? - Asta e cel mai posibil. Te simti pregatit pentru varianta placuta, care iti aduce implinire? Pentru ca de multe ori mintea te uraste ( iti induci limitarile )
Meriti ca intr-o situatie data sa primesti ce-ti doresti? varianta care nu ti-ar provoca regretul?
Cine alege sa moara cu regrete nu sunt oameni lasi, ci pur si simplu care se complac cu situatia.
Tot procesul asta, cum lasam lucruri in urma, oameni, amintirile care se estompeaza pe parcurs… trairile pe care le simtim… dupa ne comportam ca si cum nimic nu s-a intamplat. Amprenta pe care ne-o lasam oriunde, energia consumata pe care nu o putem recupera. Ne gandim cum pierdem timpul, focusul fiind pe regret…cand uitam faptul ca evolutia prin asta consta. Uitam sa multumim.
Atentia noastra este indreptata catre momentele mai putin favorabile din parcursul asta care ne face sa ne simtim pierduti. Aceasta coplesire care iti ofera emotii dificil de inteles. Teama de a arata vulnerabilitate, crezand ca te face slab...este o greseala din transformare. Nu este un mod de a-ti arata slabiciunile. Sa prezinti aceasta stare e nevoie de foarte mult curaj, multa acceptare. E momentul cand esti in legatura cu sinele tau...e destul de dificil, mult efort emotional depus, dar se poate manifesta prin descoperire si intelegere. E perfect normal sa empatizezi cu tine.
Am ajuns in situatia in care ma bucur ca n-a fost totul roz. Ma bucur ca am analizat niste situatii mai mult. Regretul? Toti ascundem ceva. Fiecare din noi are cateva mustrari de constiinta.
Afirm cateva lucruri: Fara toate astea nu mai eram eu de acum. Sunt recunoscatoare ca am ajuns si in acest stadiu.
Mereu gandesc prea mult si uit sa ma bucur. Este atat de stupid cum procesul prin care am trecut a fost mereu plusat cu niste maturitate, niste munca cu subconstientul, munca cu mine. De ce nu ma pot bucura cu adevarat?
Imi e teama de regretul ca as putea sa gresesc cu ceva? Dar nu mi e teama de gandul ca pot regreta ca n-am facut ce am simtit? S-a intamplat. De prea multe ori. Obisnuita m-a cam destructurat. Este firesc, dar nu si benefic.
-Constientizarea- (cum am scris si in celelalte articole din Jurnal) Este pasul.
Aici scriu, poate ajut. Poate ajut sa normalizez sobrietatea, partile mai putin benefice prin care trecem.
Depinde de experienta fiecaruia. Din acest motiv incerc sa generalizez subiectul.
- E totul atat de incert… Da, mi-e teama. Mi-e teama ca nu totul se manifesta dupa bunul meu plac, asa cad si imi pun prima bariera din constientizare.
Nesiguranta de multe ori imi provoaca posibilul “regret”. Ma gandesc si la cealalta varianta. Daca exista SIGURANTA, mai exista termenul de a fii uman?
Incerc sa urmez calea care-mi provoaca anxietate sau cealalta care ma face sa ma simt safe? Ei bine, raspunsul meu este unul inexistent. Cateodata nu aleg nimic. Urmeaza perioada de ezitare, urma de remuscarea, gandurile neincetate. “E totul bine. “ Fraza pe care incerc sa mi-o spun mereu in ultimul timp.
. Sunt atat de concentrata pentru viitor, dar blocata in trecut .
Cum am scris intr-o postare cu cateva luni in urma - "Poate visez mereu fara un echilibru. Asta e perfect. Mereu in lumea mea imaginara, crezand ca binele exista in tot. Poate dau dovada de naivitate, dar e normal.
Intr-o continua cautare de determinare, intr-o continua schimbare.
Anxietatea este enorma si coplesitoare
Valurile de emotii si sentimente se intensifica
In acelasi timp ma pierd in rutina de care imi este teama...
Ma consoleaza, dar si sperie...ca majoritatea suntem in acest stadiu de confuzie, negare, insecuritate. Pana la urma... nu suntem diferiti, ci prea normali."
Cautam ce idei am mai scris in notite, ma gandeam ce as mai putea pune in -Partea din Jurnal. Pot spune ca deja devine greu. Sunt subiecte pe care nu simt ca as putea sa le abordez momentan. Imi e teama? Cu siguranta. Mereu. A devenit un sentiment constant.
Nu cred ca sunt in stadiul, in momentul…cand as putea sa vorbesc cu vehementa despre ce ne face cu adevarat umani. (cum incerc sa aduc spre o calea de a normaliza evenimente care au un impact asupra sanatatii mentale)
Dar spun ceva din prezentul meu. Sunt intr-o etapa de care nu sunt complet constienta, parca totul e intr-o imagine blurry, totul fiind distorsionat. Haha suna funny? Dar asa vad totul. E ceva din realitatea mea. (“Totul e bine.”)
Gandesc totul prea mult? Pun fiecare detaliu, selectionez evenimente din zi, pun o drama adolescentina sa ma influenteze? Clar.
Sunt aici, in “haosul armonios”, care ma face sa simt ca traiesc.
E ridicol totusi. E atat de ridicol incat ma amuza.
Sunt mereu intr-o cumpana - Aceasta fiind intre vis si realitate.
E minunat.
Drag & Drop Website Builder