BLOG

Expansiune Reprimata - Parte din Jurnal

Nu stiu cum pot deslusii ceva ce nu pot schimba, care e intr-o schimbare continua.
Reprim. Rescriu.
Respir. Revin. Reintorc.
Revelatia este prinsa in trecut, cine esti, cum ai visat odata ca vei vedea viitorul in care te afli acum.
Apar blocajele, iar intodeauna exista alte sperante presarate, lucruri de care depindem uitand sa mai dam drumul. Orice eveniment din universul tau exterior si interior iti poate schimba cursul vietii.
Daca am putea elibera fiecare umbra care aduce neliniste pe care o vedem liniste, fiind parte din rutina noastra, continuand cu amintiri, emotii trecute, anxietati pierdute.
Sunt doar parti in care acordam timp, multa energie. Neacordarea atentiei nu ajuta, uitam sa privim in adancul nostru sau pur si simplu ignoram.. in speranta de a uita, nu prin asta este rezolvarea. Vazand totul ca o trecere, o punte, meditand asupra fiecarui sentiment aparut care se leaga cu trecutul-prezent.. De ce intru din nou in starea de negare? De ce nu ma ajut? De ce nu ma iert?
Sunt intrebari, destul de dificile pentru mine.. avand in vedere ca ma ascund ca un copil cand trebuie sa ma confrunt cu lucruri unde nu detin pic de control. Controlul Energiei apare cand nu mai confundam realitatea cu gandul. Este o durere imensa cand egoul poate acapara sinele...de aceea, trebuie sa inveti sa te vindeci, niciodata intr-un mod accelerat, ci intr-unul util tie. Marturisesc ce fac uneori pentru a fi "constienta" de existenta mea - pur si simplu pentru un moment ascult, simt, imi ating mainile, iar intr-un cadru in care sunt incojurata de oameni observ trasaturile minunate ale fiecaruia. Este atat de important sa simti ca existi...ca poti respira normal... totul, nu doar sa fi uitat in mintea ta. Bucura-te de tot ce poti oricand, doar observa si transmite asta. Poti explora, nu reprima. Nu lua trecutul din nou, nu-i mai face cunostinta cu prezentul.

Nu este nevoie sa te regasesti niciodata.
Cred ca de abia acum realizez acest lucru. Imi este greu sa-l accept…fiind intr-o cautare disperata de “regasire” a mea, a sinelui meu nestiut de nimeni, uitat de mine.
Este imposibil sa te regasesti cand esti intr-o crestere continua - in evolutia sufletului tau.
Stiu ca este bine. Doar multumeste-ti.
Nu este usor deloc, sau pentru mine este complicat sa-mi multumesc uneori pentru ceea ce sunt, pentru ca simt ca totul trebuie sa fie corect, fara sa ranesc, dar ma auto-ranesc cu o usurinta incredibila. 

Este de-a dreptul simplu sa camuflam totul intr-o imagine care nu ne apartine.
Cautam in alte suflete ce am uitat ca exista in noi, intr-o introspectie a unor raspunsuri absente.

Eu.
Nu am atins ce-mi doream, n-am ajuns in punctul asteptat, nici in punctul neasteptat. Sunt in asteptarea care dainuie de ceva timp, care ma bulverseaza. Neincrederea ma bulverseaza, nesiguranta care simt ca ma seaca de fiecare data. Este un vesnic esec care stiu ca ma naruie cu timpul, uneori mai prezent, alteori usor ascuns de circumstantele care duc catre “cautare”.
Ma sabotez singura in aceasta cautare, ceea ce a fost relevant atunci..acum a devenit pueril. Nu vreau sa ma pierd asa, de asta mi-a fost teama - de mine.
Am nevoie tot timpul sa simt o puritatea infernala simtind ca ma pierd in ea. Nu vreau sentimentul de a te navali cu frustrari interioare pe acel ceva, vreau sa te ineci in necunoscutul etern, trecand la un nivel divin. Sunt intr-un vis viu, sunt subconstient. Sunt eu, ce n-am vrut niciodata sa fiu. E o nostalgie intermitenta.
Intr-un fond neclar spun lucruri clare pentru mine. Eternele ganduri care au un adevar, oricat incercam sa evitam. Dezamagirea nu exista - Regretul intodeauna.
Ma adancesc atat de mult in mine, incat imi doresc uneori sa raman ferita de ceea ce poate fi rau in univers, evitand sa mai privesc ceva vreodata. Sunt afectata de tot ce se intampla in jurul meu. Realizez zilnic cum nu pot trai in superficialitate, cum vreau sa stiu totul intr-o maniera diferita. Ma izbesc de tot felul de amintiri, de intamplari, care ma aduc in stadiul realizarii. Vine momentul cand tot ceea ce vreau este sa ma izolez, stiind ca doar prezenta mea ma poate ajuta. Construiesc ceva care parca cand ajung in punctul de al atinge, il distrug fara sa clipesc.
( Luand aceste texte scrise cu cateva luni in urma ajung la simpla realizare cum am putut sa atrag aceasta negativitate asupra mea. Clar ignorand fiecare parte buna care mi se intampla in acele momente. Pare complet Opusul pentru ce am scris la inceputul articolului, doar vreau sa relatez experienta mea cand poate eram doar eu si sinele, exteriorul vazandul negativ. Nu ma distantez de trairile mele, de iubirea fragila pe care o detin...si de cunoasterea infinita. Tind spre imaturitate? - da, stiu asta..fac asta, pentru ca incep sa pierd din constientizare. )

Poate sunt intr-o cunoastere inconstienta, poate toti suntem in aceasta cunoastere.
A trecut ceva timp de cand nu am fost eu cu mine, n-am fost nicaieri, niciunde, doar in situatii in care intensitatea era de o superioritate pe care imi este greu si acum sa o pun in cuvinte, atunci imi aduceam aminte de mine. 
Cat de simplu este sa uit. Cat de simplu este sa-mi reamintesc ceva inexistent.
Refuz indepartarea pe care o am asupra existentei mele.
Crezand ca fiecare lucru neplacut este ceva colosal, pretinzand ca e un ghinion si nu ceva normal.
Ma blamez, "nu sunt in expansiunea dorita". 
Este in ceata totul, am uitat sa accept profunzimea. De fapt, ar trebui sa fiu cat se poate de onesta… am sapat atat de mult in profunzime, in tot ce inseamna ea..incat poate am uitat sa o apreciez. Fiecare lucru sensibil pe care nu-l poti descifra.. Constientul tau Nu trebuie sa mai sape… este indeajuns sa-ti lasi sufletul sa se bucure.


Ma ratacesc.
M-am descoperit in tot acest timp, pentru asta as putea sa-mi multumesc. Imi observ uneori entuziasmul si cat de deschisa sunt cand vorbesc despre ce iubesc, despre ce visez, despre cum sunt eu, despre cum imi exprim fiecare sentiment, despre constiinta mea care aspira tot timpul catre nou, catre cine sunt. Sap in adancul meu, mereu negasind ceea ce vreau, pentru ca niciodata nu e indeajuns.
N-o sa gasesc niciodata ceva ce pot atinge - incerc sa ma obisnuiesc cu aceasta fraza.
Stiu ca nu mi-as dori cu adevarat sa ating ceva. Totul s-ar narui. Imi place sa aberez crezand ca posibilitatea de a ajunge intr-un punct ar aduce pace. Mereu intr-un joc cu umbre.
Constienta...si de cele mai multe ori nu, dar sunt recunoscatoare de cate ori am putut sa simt fericirea. Multumesc.

Pacea o poti simtii, cred ca o poti si atinge, o poti pretui. In cazul meu chiar venera. Pacea este putin spus liniste. E armonia nespusa.
Probabil scopul fiecaruia.
Pacea e un simplu moment pe care constiinta nu ti-l face remarcat.
Dar.. Ignoranta face parte din noi, iar focusul si el este distorsionat.

- Vad doar umbra, cand lumina poate sunt eu.


Probabilitatea ca cineva sa se regaseasca in ceva ce am scris cred ca poate oscila, aici pot fi implementate o multime de perspective, trairi. Scriu in mod subiectiv, ma repet, imi spun fricile si fantasmele. Tot ce imi doresc sa pun in valoare este sufletul.. al meu si al tau. Nu sunt niste randuri in care exprim absenta si infrangerea, e doar refugierea pe care o confundam ca fiind propria noastra viata, evdand in alte suflete. 

Inchei prin a spune ca si eu am o angoasa recitind articolul asta :)