BLOG

Vindecatorul Nevindecat Chiron - Parte din Jurnal

Nu scriu despre astrologie, ci despre neputinta. Din nou.
Incep sa scriu totusi ce inseamna Chiron si cum i-am descoperit semnificatia.
Fiind in cunoasterea astrologica, m-am indreptat sa aflu insemnatatea asteroizilor din harta natala. Mi-a ramas in minte Chiron – vindecatorul nevindecat.
Am ramas cu aceasta descriere mult timp in minte, iar in harta natala iti arata zona in care poate nu te poti vindeca pe tine, dar ii poti vindeca pe ceilalti.

Acum scriu, uitandu-ma la trecutul recent.
Eu, care am decis cu sufletul si am ignorat mintea care imi spunea logicul.
Mi-e teama ca o sa retraiesc neputinta, dar nu puteam sa mai rabd in suferinta. Poate sunt slaba sau poate am luat decizia inteleapta pentru mine. Am vrut sa mai simt o secunda iubirea pura din trecut.

Trecut.
Si pentru ca m-am saturat sa traiesc in iluzia iubirii absolute. Pentru ca poate nu a fost, de fapt. Deodata fiorul m-a luat, m-a spintecat, iar acum sunt din nou rece. Nu vreau sa te mai cuprind, mi-e prea frig. Nu vreau sa te mai ating, sa te simt, sa te privesc. Mi-e frig, iar trupul meu, din nou, nu mai reactioneaza. Vreau sa ma retrag in haosul linistii mele.
M-am imbatat din nou cu incertitudinile fiintei. Am vrut din nou sa ofer toata iubirea, grija, certitudinea, dar parca n-am mai putut la fel. Incercand, obosisem, pentru ca alergam in cercul creat de mine.
Am alergat pana am fost infranta de propria putere de a mai incerca, iar acum… poate am realizat.
Poate o sa ma ridic din nou sa alerg in acelasi cerc, iar orizontul tot nu o sa-l vad, pentru ca este o ceata in negura lasata in aerul irespirabil. Poate e un joc in care ma invart doar de dragul de a-mi aminti, dar simt stropii pe obrazul meu, iar apoi, din nou, imi este frig.
Ma las doborata de frici si indemn chemarea sa apara.
M-am saturat sa traiesc in iluzia iubirii absolute.
Pentru ca nu a fost.

Dar.
Imi ating umerii, fata, apoi ma privesc. E un moment de liniste.
O liniste dintr-un cerc. Am uitat sa-ti mai soptesc?
Nu vreau sa uit. Nu am uitat.
Soptesc mereu, dar privirea imi este pierduta, iar sufletul, usor abatut.
Uitarea, care-mi este pomenita, este ceva nedrept. Pare o curba a vietii pe care o iei, gandindu-te ca pe acolo este singura cale si ca vei ajunge la scopul promis.
Uitarea este lipsita de scrupule pentru mine, aici si acum, dar poate pentru alte suflete este calea corecta si binecuvantata. Ofera intelepciune.
Cine sunt eu sa judec calea?
Si, pentru ca am obosit, totul a disparut.
Ca si cum n-a fost. Nu s-a intamplat. Iar eu am uitat sa mai iubesc.

Eu doar.
Era nedrept ca am obosit? Poate.
E firesc?
Am ajuns din nou sa ma preling de sol si sa-mi simt bataile inimii, cumva… ca si ele au obosit in neintelegerea mea zvarcolita. Este bine, imi soptesc, oricat de greu imi este sa mai aud.
Nu am putut sa ma mai rog. N-am mai putut nici sa mai sper. N-am putut sa imi dau crezare, pentru ca am sfarsit din nou in vesnicul trecut.
Din nou eu.
Din nou unde am fost.
Din nou unde ma complaceam.
Acum mi-e frica.
E rece. Acum simt ca am lucruri de facut si nu o sa-mi mai dau libertatea sa aplic nimic. Vedeam lanul de flori si raul care imi statea in drum, sa ma bucur cu adevarat de curs.

Am obosit.
Nici nu mai stiu sa pun in cuvinte.
Imi era prea greu sa le duc pe toate, pretinzand ca sunt la apogeul vietii la 21 de ani. Pretinzand ca sunt acest adult matur, doar cu infatisare de tanar fara directie.
Am obosit sa incerc sa fie totul sub control.
Pentru ca nu e nimic.
Pentru ca nu mai stiu.
Am obosit sa pretind ca ma vindec usor.
Am obosit sa ma justific daca fac cea mai mica greseala.
Am obosit sa incerc sa fac prea multe lucruri deodata, carora nu le mai pot tine contul, care nu mai sunt in controlul meu.
Am obosit cu totul, pentru ca in toata perioada asta am tot alergat.
Catre ce? Nu stiu.
Parea ca trebuie sa-mi demonstrez mie ceva.
Ceva ce ma poate face, odata, sa-mi recunosc o mica apreciere. Sa ma apreciez eu, dar n-am putut.
Niciodata n-a fost indeajuns.
Oricat de mult simteam ca muncesc, ca vreau sa invat, ca vreau sa ma schimb.
Niciodata n-am fost omul bun pentru mine.
Cum as putea sa fiu pentru altcineva?

Acum ce-a mai ramas?
Nu am ascultat.
N-am vrut.
Ce-mi spuneam eu era mai bine.
Acum nu mai e nici liniste.
Doar zgomotul s-a pierdut cu mine.
Zgomotul s-a strecurat in liniste, iar eu am simtit ca nu mai sunt in stare sa pretind. A ajuns un freamat.
Stiam ca asa o sa fie.

Iar.
Te-am smuls in nestiinta sufletului, iar eu am amutit.
N-am mai vorbit, pentru ca imi era rau. Vorbele erau goale fara fiinta.
Erau doar spuse.
Nu mai aveau forma.
Nu mai aveau constiinta.
Nu mai aveam cunostinta, pentru ca m-am pierdut din nou in ochii in care vedeam silueta sinelui meu.
Iar tu chiar ma vedeai.
Cred ca chiar intelegeai.
Iar eu am vrut sa cedez, pentru ca nu mai puteam. Pentru ca ma sugrumai.
Totul parea de prisos. Simtul imi zicea ca nu mai are rost.
Iar eu voiam sa mai simt.
Sa ating.
Sa ma agat… sa aduc la sufletul meu.
Sa simta linistea din nou. Eu sunt insetata de liniste. Dar am respins-o.
Eram prea obosita sa ma bucur de liniste.
Am uitat cum sa o fac.

Ascult.
Linistea a fost prea sensibila pentru mine, acum.
Linistea merita sa fie protejata, slujita, venerata si apreciata cu adevarat.
Iar eu nu mai puteam nici macar sa ma bucur de ea.
Am obosit.

A fost vis.