BLOG

Candva Absolutul - Parte din Jurnal

Candva absolutul undeva ascuns in profunzimea lui eterna si mantuita, mantuita de mine, iubind absolutul.
Absolut e al meu si ce vreau eu sa fac cu el, cu apele lui involburate si statatoare.
Absolutul sufletului insetat de liniste. Iar eu ce am simtit a fost mereu absolutul pe care nu l-am recunoscut, pe care l-am evitat si l-am mutilat, din cauza cui?
M-am adancit in tot ce a fost gresit de la inceput, m-am ratacit in adancurile in care ma prefaceam ca le pot simtii si imi imaginam ca sunt acolo, ca plutesc. Ce frumos.
M-am vindecat? Nu pot descrie si nu pot spune
Am tot, sunt recunoscatoare pentru tot, pentru tot ce am putut sa simt mereu, pentru ca m-am trezit aici, pentru ca mi-am descoperit sufletul.

Dar.
Rabdarea sufera, nu mai domneste, iar lumea se zguduie.
Oare o sa ma mai judeci?
Nu mai vreau sa mostenesc zadarnicul, vreau sa fiu eu. Nu mai vreau sa mai sufar tacerea.
O sa ma urasti?
Nu vreau sa pazesc sufletul.
O sa-l accepti asa?
Nu vreau sa ma infasor cu neputinta.
Oare o sa pot?

Ma intreb.
Cine esti si cine sunt?
O sa ma ating amintindu-mi iubirea. Iubirea mea.
O sa clipesc cu ochii impanziti. Sunt eu. O sa privesc altfel.

Din nou, pentru ca.
Te iubesc, incat trecutul ma cuprinde si ma zbuciuma singuratatea ma sugruma, iar iubirea este ceea ce ramane.
Pentru ca iubirea e totul. Ce frumos.
Iubesc in disperare, ma adancesc, ma invat, ma deschid, ma cuprind, iar ceea ce cuprind este absolutul iubirii.
Pentru ca traiesc pentru iubire, ma scufund in iubire, traiesc in iubire si o sa zac in iubire. Fara iubire nu traiesc, nu exist. Cine sunt? Cu iubire daruiesc, cu iubire ma hranesc, iar cu iubire ma inec. Eu sunt.

Eu.
Am scris despre mine si despre sufletul meu, eu subconstient si eu copilul interiorizat. Este o perioada de tranzitie pentru mine, dar sper si cred ca in bine. Citind, recitind tot ce am scris pana acum doar pot spune ca e totul bine. Am simtit tot, traind prin asta si iubind. Cat mai puteam totusi sa traiesc in acel subconstinet? Eu presupun ca mult timp, dar nu ma mai simteam bine, gandurile se inmulteau si nu erau unele benefice, ci doar de autodistrugere. Dar meritam aceste ganduri create de mine?
Sunt totusi omul pe care l-am manifestat in toata perioada de copil care nu se imbratisa. Am incercat, m-am straduit, blamandu-ma ca nu ma straduiesc destul, spunandu-mi ca procrastinez tot timpul, dar adevarul este ca eu doar ma gandeam ce mai pot face.
E hilar.
Sunt insetata de cunoastere, pacat ca imi spun ca n-am timp sa cunosc cat vreau.
Dar ce am facut in toata perioada mea de tranzitie? Destul de mult. Dupa o perioada in care nu m-am simtit bine cu mine, cu mediul, cu tot. Corpul a inceput sa dea semne (inca da), mental am zis ca ma autodistrug, iar corpul a ascultat. Ce fac acum?
Am trecut prin negare si inca imi spun aia e. Dar totusi am ales sa trec prin terapie in toata perioada tensionata. Ce o sa fie? Clar mai rau nu poate, deci o sa ma ajute imi spuneam.
Ma amutesc gandurile mele. Ma amutesc eu. Dar ajung sa ating sfanta iertare, iar sensul il pierd. Pai eu cum traiesc altfel fara? Fara sa fiu legata si asurzita de cuprinsul placut mie pana acum.
Acum iesind din fiinta dusa catre binecuvantarea iertarii. Imi este dor de mine, dar doar trebuie sa imbratisez si sa trec prin acest cuprins al pierderii.
Oricate lucruri bune mi se intamplau, nu simteam ca este suficient, voiam mai mult. Nu e destul. Nu sunt destul pentru nimeni, asta imi repetam zilnic. Trebuie mai mult. Nu sunt indeajuns. Devin muta. Dar starea melancolica, fluturatica, imbietoare, confortabila. Starea mea zilnica. Asta eram eu atunci.
Tot daca pare prea mult pentru mine, poate pare exagerat, era exagerat, dar mereu parea ca ceva nu ating destul. Eu, omuletul pe care incercam sa-l cresc singura, fiindu-mi alinare, refuzand alta, fiindu-mi cel mai mare agresor mental, crezand ca-mi da putere.
Puterea asta s-a transformat intr-o extenuare totala. Intr-o insuficienta.
Am zis sa ma opresc. Starile erau in deriva pentru mine. Ma coplesea si cel mai mic nesemnificativ lucru. Simteam ca deja intru intr-un picaj.
Mi-am dat seama usor ca nu mai voiam sa mai fiu. Inexistenta mi se parea un vis frumos. Nimic nu mai parea important. Eu nu.



Scriind toate aceste fragmente, puse cap la cap…poate nu au sens, nici nu trebuie.
Pentru fiecare gand care nu-si gaseste pacea, pentru fiecare dor care uita de fiinta, pentru fiecare neputinta fara smerenie. Esti tu, doar tu in tot, uneori ferit, iar alterori pierdut.
Nici nu stiu cum am ajuns aici. Nici nu stiu ce mai scriu, dar las totul sa ma ghideze si poate o sa ii dau intr-o zi un sens.
Acolo unde absolutul nu mai are loc, iar eu ma strecor, crezand ca pot, dorind sa reusesc.
Mi-e dor sa fiu omuletul care-si repeta “Cauti determinarea in oameni, pentru ca n-o gasesti in tine.” Eu am fost determinarea, n-am cautat-o nicaieri.
Mi-e dor sa intru in melancolie, sa ma descarc, sa ma transpun in scenarii care ma faceau sa simt ca plutesc, ca nu exist. Dar acum ma exprim, acum impartasesc, iar d-aia-mi multumesc. Pentru ca n-as fi. N-as fi asa, n-as fi aici. N-as fi devenit. N-as fi cuprins.
Si acum poate renunt. Poate ma opresc.
Si inchei prin a-mi spune multumesc…