BLOG

Absurdul Mintii - Parte din Jurnal

Ce imi doresc acum?

Vreau sa intru in starea uitata, dar stiind ca m-a afectat atat de tare incat apare in cele mai sensibile momente, cand este neputinta de a controla. Neputinta de a controla ceea ce spui, imposibilitatea de a te intoarce inapoi si de a tace. Dar de ce sa tac?
Ma invinovatesc mereu cand spun ceva ce gandesc pentru o secunda, iar momentul vulnerabil pe care l-am avut sa fie perceput ca o naivitate.
Naivitatea pe care o am, vulnerabilitatea pe care o detin, copilarismul de care nu ma desprind, dar si accentul contemplativ pe care l-am creat… nu ma ajuta uneori. Toate acestea complica spusele, complica simtul.
Esti constient de trecutul uitat? Esti constient ca este dat uitarii cu un motiv?
Reactiile pe care nici tu nu ti le poti recunoaste vin dintr-un trecut, din trairile care vin la suprafata cand iti doresti cel mai putin.

Invat sa fiu calculata? Invat sa accept trairile?
Ma straduiesc, dar din pacate sunt tot felul de sensuri, ganduri, povesti. Trebuie sa accept ca imi este greu sa ma vindec singura… si nu ma las vindecata de nimeni, pentru ca nu este momentul… Este putin incert ce spun…
Cum adica nu este momentul? Nu este momentul de vindecare? Nu imi dau voie?
Nu.
Parca este nevoie de mai mult, este nevoie sa deslusesc singura prin timp. Ma gandesc ca poate nici nu vreau sa ma despart vreodata de aceasta imbatare cu sentimente carora nu le dau sens. Suna gresit, dar cumva ceva imi spune ca am nevoie sa invat mai mult.

Uitarea - este obisnuinta ta - este ca un pansament - este scurtatura pe care ti-o creezi - este destinul recreat.

Coplesita si uneori atat de mult incat este complet imposibil in a explica ceva coerent.
A fost si inca sunt niste momente greu de descifrat.
Dar cine isi doreste sa mai descifreze? De ce sa rationalizez? Sau poate o fac prea mult?
Simt ca parca totul este o cursa, parca n-o sa aiba un final. Finalul daca ar exista, nu l-as tolera pentru ca as pune mai multe intrebari si m-as indoi doar sa continui tot. Poate ma invart in cerc.
E aceasta cautare infinita si nedefinita, iar procesul absolut este atingerea acelei definirii, sa te afli in cautarea texturii, a marginilor si a nodurilor.
Sunt doar soapte pe care le poti auzi si este supunerea unui singur adevar care se opreste, la fel ca si cautarea. Este o invingere.
Esti invins. Este oprirea din a crede, de a inchide ochii si a vizualiza, de a patrunde in adancimea ta.
Iti amintesti ce esti si cine esti?


Intru in claritatea in ceata, in care ma imbat cu emotiile create de mine. Multumind si sperand sa nu mai ies de acolo.
Dar formele neclare ma induioseaza, niciodata un adevar, doar ceva diform.

M-am mintit. N-am existat nicio secunda, n-am deschis ochii cu adevarat. Mintea a fost difuza la fel ca lumina pe care incercam s-o privesc prin ochii obositi.
Nu ascult, parca ar fi o surzenie, n-a existat niciun ieri si nu ma gandesc la azi.. ci mereu la vis.
Iar ratacirea pe care mi-am permis-o, m-a alungat de la ce mi-am dorit sa fac, de la ce visam, de la ce speram.
N-am vrut, sa ma mai pot oglindi. Am vrut sa zac. Pentru ca nu ma inteleg. Pentru ca eu nu stiu. Nu stiu cine mai sunt.

Inchid ochii. “ sunt goala ” “ te-am simtit goala ” . Nu sunt cum vreau. “ nu-mi place energia asta -”.
Iar atunci imi reevaluez ce fel de om pot sa fiu. Cineva care doar uita sa reflecte ce este bun din el sau din celalalt. Uit sa apreciez ajutorul? Doar ma focusez pe rau? Pe energia negativa? Rationalizez prea mult sau sunt doar prea sentimentala si in absurdul mintii mele.
Comunicarea este cheia? Simt ca daca o sa spun absolut tot, o sa cad in penibil cum am mai facut-o, dramatizand enorm, iar sa ma gandesc prea deep, cand nu e cazul. Atunci nu este relevant. Mai bine tac, nu? Si stiu ca asa nu o sa ma vindec niciodata, iar sufletul nu o sa mai fie. 


Vreau sa plutesc, sa simt ca traiesc, sa pot respira si sa pot iubii in fiecare secunda.
Sa inchid ochii, sa nu fiu.
Poate doar sa vreau sa evadez, nestiind scopul, nestiind momentul.
Poate vreau sa traiesc intr-o intelepciune nemarginita. Neputand pune nimic in adancul mintii.
Am uitat cat de sensibila pot sa fiu. Am uitat sa mai scriu. Am inchis ochii. N-am mai visat.
Am dormit prea mult. De ce?
Nimic nu mai pare cu adevarat real si tangibil. Nimic nu mai pare pur si sensibil.
Nestiind drumul, plictisindu-mi viata. Nesimtind trairi reale. Dorind tacere, suspinand dupa neliniste, insetata de liniste.
Am vrut sa simt. Sa pot parcurge ce n-am crezut c-o sa parcurg.
Vazand prea mult, nedorind sa vorbesc la trecut.
Inchizand ochii si doar atat, pentru ca visele mi le-am smuls. Le-am alungat ca si cum n-au existat.
Mereu cu nod in gat, neputand sa raspund, neputand rosti ce era repetat in capul meu. - Repetandu-mi - Tu gresesti.
Simtind vindecare cand nu era, era doar ceva ce voiam sa cred ca pot.
Ca pot. Am vrut sa cred ca pot.
Ca eu sunt. Sunt aici. Ca ma pot deschide ca si suflet. M-am mintit si nu stiu cat am simtit. M-am adancit, pana am ajuns la inec. Apoi am plutit, pentru ca asta am vrut.
Poate e doar un vis incert pe care il confund. Sau este iubirea la care am visat. Sau este ceea ce merit, sau este cel mai frumos lucru din viata. Sunt cel mai norocos om, sau nu sunt nimic.


Este cumva vag daca as descrie mintea ca fiind un prieten, stiind foarte bine ca nu este asa.
Pot spune ca reflecta tot si prin asta sa inchei, dar nu pot.
Frica interioara, corpul in care se ascunde, care revendica tot ca si cum iubeste tot ce i se intampla. Gandul care este al mintii care nu se opreste prea usor daca nu esti distras de ceva care sa doboare, transformandu-l in mai multe.
Cumva ma dezgusta mintile care nu vor sa desluseasca, iar apoi regret ca fac asta - nu suntem facuti sa deslusim nimic de fapt.
Focusul este intodeauna diferit - si uneori aleg sa nu-mi pun focusul pe nimic.

E nefiresc ca imi umplu mintea, tot ce aduce acest neant al existentei.



Este absurd.